...lo de mit si de fantezia poetului, popoarele antice din spatial Mediteranei- cretaniei, grecii si mai tarziu romanii - aveau o perceptie corecta a animalului real, molusca foarte des intalinta pe fundurile stancoase din apropierea tarmurilor. Ba chiar, in mileniile III - II i.Hr., vremurile de stralucire ale civilizatiei minoice, caracatita era considerate un animal benefic. Imaginea sa superb stilizata, apare adesea, alaturi de cea a delfinului, pe frescele palatelor si chiar, sculptata, pe ancorele din piatra folosite de corabieri. Grecii antici, pescari indemanatici, o cunosteau bine, o prindeau cu destula usurinta si o vindeau in piete, alaturi de alte vietuitoare marine, hrana pentru locuitorii mai saraci ai cetatilor, care nu-si puteau permite sa cumpere o bucata de ton. Fara indoiala, ii urmarisera evolutiile din adancul apei si admirasera unduirea gratioasa a celor 8 brate, prevazute cu doua randuri de ventuze. Artistii au fost cuceriti de silueta ei ciudata si au reprodus-o, uneori, in decorurile vaselor de ceramica, moelate in secolele al VI-lea si al V-lea i.Hr. Desenele rosii, executate cu pensula, au linii curgatoare, de mare rafinament, care incanta ochiul. Caracatita apare si pe unele monede antice din aceeasi perioada, batute in Eretria, Dikaia, Syracusa, Crotona, etc. Daca artistii Greciei antice cunosteau aspectul exterior al animalului, naturalistii i-au urmarit atent modul de viata. Aristotel 384-322 i.Hr a lasat o admirabila descriere a comportamentului femelei de Octopus in perioada depunerii oualelor si a urmarit dezvoltarea embrionilor. Marele naturalist si filosof din Stagira observase, de asmenea, schimbarea culorii corpului caracatitei, de la alb la rosu, sub impulsul emotiei si obiceiul de a tulbura apa, lasand un nor de cerneala. Revenind la arta, in mozaicurile romane, cu subiecte din fauna marina, caracatita este totdeauna prezenta, infatisata corect cu aspectul ei real, ca in celebrul mozaic pastrat la muzeul din Neapole. Istoriile infricosatoare, cu caracatite uriase, ce atacau corabiile si le trageau in adancuri, isi au originea in perioada evului mediu. Timp de secole, Navigatorii au perpetuat aceste povesti in care, alaturi de caracatite, apareau serpi de mare gigantici sau baleen monstruase, de dimensiunile unei insule. Maestrii in trucaje clasice de la Hollyood, cetatea filmului au creat destule scene tari in peliculele cu episoade submarine. Caracatitele, paznici ai comorilor din adancuri, atacau scafandrii care luptau cu disperare pentru a-si salva viata, spectatorii urmarind cu sufletul la gura confruntarea dintre om si monstrul marin. Probabil, cam in acelasi mod erau private vechile gravuri, realizate dupa descrieri verbale, caracatita aparand ca un peste cu opt picioare in cartea lui Sebastian Munster, Cosmografia universala 1556, si mai reala, dar cu ochi imensi si dimensiuni enorme, in plansa din lucrarea lui Denys de Montfort, Istoria naturala a Molustelor, 1801. Stampele japoneze din sec. XVIII-lea au un dynamism aparte atunci cand infatiseaza caracatie iesite pe uscat si atacand pescari. Plansele lui Gustave Dore au ilustrat admirabil lucrarea lui Hugo, iar cele ale lui Neuville, lucrarea lui Jules Verne. Dar in spatele fanteziilor scriitorilor si inventiilor cineastilor se afla un animal cu dimensiuni mult mai modeste si comportament pasnic, ba chair timid, fata de omul coborat in adancul marii. Scurta incursiune in sistematica zoologica Caracatitele sunt moluste marine evoluate, mobile si active, lipsite de cochilie externa exista doar o pereche de baghete cartilaginoase interne, situate dorsal, apartinand clasei Cephalopodelor.Numele dateaza din 1823 si exprima perfect caracterul esential al acestor animale. El este compus din doua cuvinte grecesti, kephale, care inseamna cap, si podos, picior. Capul este unit direct cu corpul. Iar gura, prevazuta cu doua falci cornoase asa-numitul cioc de papagal este inconjurata de brate sau tentacule. Acestea au rezultat din transformarea piciorului de la molustele de tipul scoicilor sau melcilor si sunt in numar de opt la caracatite, care formeaza ordinul Octopoda. Rudele caracatitelor, sepiile si calmarii ordinul Decapoda au zece brate , dintre care doua sunt mai lungi si prevazute cu ventuze doar la capatul latit bratele apucatoare sau prehensile. La Decapode exista si un rest de cochilie interna. Clasa Cephalopoda este impartita in doua subclase, foarte deosebite ca numar de specii si importan-ta Nautiloideele - reprezentate printr-un singur gen actual, Nautilus - al carui corp este adapostit intr-o cochilie formata din camere succesive, doar ultima locuita, celelalte, pline cu gaz, asigurand flotabilitatea animalului - si Coleoideele, care grupeaza toate celelalte cefalopode actuale, cam vreo 600 de specii, numar redus, in comparatie cu formele disparute. Sunt cunoscute peste 10.000 de specii fosile, dar,fara indoiala, ele au fost mai numeroase. Stramosii cefalopodelor au aparut acum 500 de milioane de ani , in perioada cambriana. si aveau o solida cochilie externa. Familia caracatitelor Octopodide are o larga raspandire si este divizata in trei subfamilii Bathypolypodine, Eledonine si Octopodine, inegale ca numar de specii si diferite in privinta detaliilor anatomice si a modului de viata. Genul Octopus, la care ne vom referi cu deosebire, apartine ultimei subfamilii. Specia cea mai cunosccuta , comuna in Marea Mediterana ,dar si in alte zone oceanice, este Octopus vulgaris. Un animal singuratic Daca sepiile evolueaza in apropierea fundului marin ,iar calmarii traiesc in masa apei, caracatitele sunt animale strict bentonice, parasind solul submarin doar rareori. Pol fi intalnite din apele litorale pana la adancimi 150 m, dar pe coastele Irlandei fost pescuite exemplare si de la 400 m.au Caracatita este un animal solitar, foarte atasat teritoriului sau, pe care vaneaza si p...
Download